Documentele secrete ale tradarii regelui Mihai

599178A1-1C1B-4D38-BA41-4D8E2DF1670B

 

“În noaptea de 23 August, regele Mihai anunţa la Radio că fusese semnat un armistiţiu cu sovieticii (…) De fapt armistiţiul nu a fost semnat până pe 12 Septembrie, la Moscova. (…) Dat fiind că nu se semnase armistiţiul, toate trupele române, care se aflau pe frontul din Moldova şi Basarabia şi care încetaseră focul, după ordinul regelui Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruşi; soldaţii şi ofiţerii au plecat captivi către Rusia. Aşa că a fost o capitulare şi nu un armistiţiu. Exista aici un rege care îşi preda armata duşmanului. În ce ţară din lume poate fi găsit un şef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat prin mareşalul Tolbukhin din ordinul lui Stalin „Ordinul Victoriei Sovietice”. Tristă onoare de a fi decorat de către duşmanul de moarte al poporului său!” – General Platon Chirnoaga, șef-adjunct al Statului Major al Armatei a III-a pe Frontul de Est

Predarea României sovieticilor la Yalta

– minciuna unanim acceptată–

de Gheorghe Constantin Nistoroiu

România, era în anul 1944 o ţară ce făcea parte pe merit din elita naţiunilor europene, a cărei contribuţie la crearea şi mai ales la păstrarea valorilor identitare ale civilizaţiei europene nu putea fi ignorată. Era o ţară cu tradiţie democratică, pe care doar neşansa unui rege cu grave carenţe psihice şi educaţionale, Carol al II-lea, o împinsese către tăvălugul totalitarismului monarhic, dar care nu reuşise să desfinţeze rădăcinile viguroase ale legilor strămoşeşti ce guvernau încă în mediul rural, predominant. Dar mai ales, România anului 1944, avea, prima dată în istoria ei, o elită intelectuală fără precedent graţie atât numărului mare de personalităţi din toate domeniile vieţii economice, ştiinţifice şi culturale, cât şi nivelului de recunoaştere pe plan mondial, a multora dintre ei.

Îşi puteau permite democraţiile europene, Casele regale surori, dar mai ales, deja în curs de afirmare în postura de garant al democraţiei planetare, SUA cedarea României necondiţionat aliatului sovietic, aşa cum afirmă cu atâta convingere ex-regele Mihai şi întreaga propagandă pro-monarhică?

Oare România devenise dintr-o dată neinteresantă pentru americanii care-şi vedeau pierdute propriile investiţii de pe Valea Prahovei ?

Nu cumva trebuie să căutăm adevărul ascuns în documentele vremii pentru a vedea dincolo de “ miturile” arhicunoscute Yalta, Crimeea, Postdam sau Moscova ?

Nu mă voi opri de astă dată la pregătirea şi realizarea loviturii de stat de la 23 august 1944 ci doar la unul dintre primele decrete regale, cel din 20 ianuarie 1945.

Mareşalul Ion Antonescu adresa lui Mihai I de pe front, la 23 iunie 1941, ca răspuns la telegrama din ajun a suveranului următorul mesaj : “Multumesc respectuos Majestatii Voastre pentru cuvintele de îmbărbatare şi de apreciere cu care aţi cinstit Armata şi pe mine. Fiţi sigur, Majestate, de devotamentul nostru. Pentru ţară şi pentru Majestatea Voastra ne batem. Pentru ţară şi pentru Majestatea Voastră trebuie să învingem”.

La 28 iulie 1941, Mihai I de România transmitea celui care îi datora nu numai Coroana dar şi o poziţie de onoare şi autoritatea faţă de supuşii săi, Mareşalului Ion Antonescu un mesaj de felicitare, imediat dupa ce “vitezele trupe româno-germane au alungat peste Nistru armatele comuniste şi au reîntregit pe vecie ţara Moldovei “

La referendumul naţional de la 9 noiembrie 1941, 3 481 311 de români votaseră pentru susţinerea programului de guvernare antonescian şi doar 74 voturi fuseseră contra, naţiunea exprimându-şi aprobarea pentru tot ce înfaptuise până atunci “guvernarea dezrobitoare a Mareşalului Antonescu”.

S-a spus că odiosul decret promulgat de Mihai I la data de 20 ianuarie 1945 sub o “patriotică” mască- DECRET- LEGE -Pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării (anexa 1) -fusese acceptat doar pentru a le face pe plac sovieticilor care doreau astfel să se răzbune pentru înfrângerile suferite în prima parte a războiului. Decretul convenea însă, perfect şi celui care îl promulgase cu atâta rapiditate,regelui, pentru că îi permitea astfel să “purifice” atmosfera atât de plină de indignare a celor ce asistaseră neputincioşi la predarea necondiţionată a ţării în mâna sovieticilor şi la masacrarea bravei armate române de către “aliatul” sovietic datorită lipsei unui armistiţiu semnat.

Mare parte din cei cărora le era “adresat” decretul luptau încă pe front şi chiar se întâmpla să şi moară uneori respectându-şi jurământul de credinţă făţă de rege !

Cel care avea să refuze cererile de graţiere ale ofiţerilor eroi ce dezrobiseră Basarabia şi Bucovina, nu s-a gândit că ar fi fost o supremă onoare ca primul judecat şi condamnat pentru că luptase pentru o Românie democratică, cu toţi românii uniţi, să fie chiar el, regele, sau adevăratul vinovat pentru pierderea Transilvaniei, nimeni altul decăt tăticul Carol al II-lea ?

Odată cu promulgarea acestui decret, România intra în cumplita epocă a terorii şi mistificării ajunse politică de guvernare. Putea în orice moment să se descopere de către un “binevoitor” că erai unul din cei care luptase pe frontul de răsărit sau chiar numai votaseşi cu Mareşalul ! Justiţia se transforma deja într-o mascaradă cu iz de tribunal popular, fără discermânt ci doar aservit intereselor celor ce, folosind singurul simbol al puterii ce exista la acea dată, regele, se instalau în forţă la putere. Decretul devenea operant în timpul guvernului Rădescu, unul din artizanii loviturii de stat şi care împreună cu Constantin Vişoianu, la acea dată ministru de externe avea să conducă, o altă interesantă temă de dezbatere, peste puţin timp una din mişcările de rezistenţă a Românilor din exil.

Ciudat, pentru cel curios şi dornic să înţeleagă, este faptul că întotdeauna în discursul său, cel ce cu îngăduinţa Domnului se numeşte încă Mihai I, se plânge că “a fost nevoit să accepte” sau “să facă “. Actele sale, întreaga sa guvernare nu-i aparţin niciodată! Lipsa asumării răspunderii este caracteristica definitorie a acestei personalităţi a istoriei româneşti. Sau asta s-a dorit să credem, pentru că lipsa de curaj, dacă mai adaugi şi faptul că nu întotdeauna înţelepciunea face casă bună cu curajul, poate să ducă la un iertător sentiment de resemnare care sfârşeşte aproape sigur, cu un “ aşa a fost să fie, ce era să facă ?!”.

Oare chiar nu ar fi putut face nimic mai mult ?

La 24 februarie 1945, domnul general de corp de armată, adjutant Nicolae Rădescu, preşedintele Consiliului de Miniştri , adresa la radio un apel către poporul român, din care redăm un fragment:

“ Fraţi români,/ Cei fără neam şi fără Dumnezeu, aşa cum i-a botezat poporul, au pornit să aprindă focul în ţără şi s-o înece în sânge. O mână de inşi,conduşi de doi venetici ANA PAUKER şi ungurul LUCA, caută prin teroare să supună neamul. Vor cădea striviţi.

Acest neam care a ştiut întotdeauna să-şi apere fiinţa, nu de câţiva neisprăviţi se va lăsa acum îngenunchiat.

Sub masca democraţiei, democraţie pe care la fiecare pas o calcă în picioare, aceste fioroase hiene nedăjduiesc să ajungă în stăpânirea ţării. Sunt nenumărate blestematele lor fapte, pe tot cuprinsul ţării.Voi avea în curând prilejul să vă vorbesc de toate.

Criminalii care săvârşesc aceste nelegiuiri nu au măcar curajul faptelor lor. Vor căuta să arunce vina asupra armatei care după spusele lor, ar fi provocatoare.Afirm cu toată tăria că nu poate fi insinuare mai infamă.Armata a avut ordinul meu categoric să nu atace decât dacă este atacată şi ea a făcut ceva mai mult, peste tot unde armata a fost atacată, a tras în aer numai în scop de intimidare…

Putem însă să ne mulţumim numai să constatăm acest lucru, fără ca să ne vină atunci pedeapsa de la Dumnezeu ?

Fără îndoială că nu; ca un singur om trebuie să ne ridicăm şi să facem faţă primejdiei.

Eu şi armata ne vom face datoria până la capăt.

Fiţi şi voi cu toţii la posturile voastre.

Ora 22

Bucureşti, sâmbătă 24 februarie 1945 “

(Arhivele Statului Bucureşti, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 17/1945, f.223-225)

Era, la acea dată generalul Rădescu, ca şef al executivului românesc un inconştient, gata să lupte cu sovieticii, forţa de ocupaţie ?

ADEVARUL ştiut de generalul Rădescu atunci era altul decât cel pe care îl invocă întotdeauna Mihai I de România atunci când îşi motivează comportamentul ?

Răspunsul îl găsim în telegrama secretarului de stat interimar al S.U.A. , Grew către reprezentantul american în România, Burton Y. Berry, privind unele puncte de vedere ale Departamentului de Stat, potrivit cărora poporul român trebuie să fie asigurat că România va rămâne independentă. Telegrama poartă data de 24 februarie 1945, ora 10 p.m., fiind deci un suport real pentru şeful Guvernului Român, generalul Rădescu în acţiunea de eliminare a factorilor ce puteau duce la bolşevizarea ţării. Consider extrem de important documentul pe care îl redau integral în anexa 2.

Am putea crede, obişnuiţi cu modul balcanic de a face politică, că lucrurile arătau bine doar pe hârtie.Telegrama din data de 1 martie 1945, trimisă de reprezentantul S.U.A. în Comisia Aliată de Control pentru România, C.V. Schuyler, Ministerului de Război al S.U.A. în legătură cu demisia guvernului Rădescu demonstrează că România nu fusese “ dăruită” sovieticilor niciodată de ceilalţi doi aliaţi, Anglia şi S.U.A. , aşa cum am fost făcuţi să credem noi, românii! ( anexa 3).

Continuarea AICI

24C41E5A-6922-476C-BEF8-26290B379579

Annunci

Rispondi

Inserisci i tuoi dati qui sotto o clicca su un'icona per effettuare l'accesso:

Logo WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione /  Modifica )

Google+ photo

Stai commentando usando il tuo account Google+. Chiudi sessione /  Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione /  Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione /  Modifica )

Connessione a %s...